Colegiul Național
Titu Maiorescu

“Mă simt legată de această instituție prin puternice și pure sentimente, pe care le voi dezvălui aici. Tatăl meu a fost primul director al acestei școli, aici și-a dăruit cu abnegație și dragoste, toată căldura sufletului și toată puterea de muncă a unui dascăl entuziast, am locuit aici timp de două decenii și aici regăsesc, cu o copleșitoare emoție, toate amintirile copilăriei și tinereții până la căsătorie și tot aici am încheiat activitatea mea de profesoară de muzică în anul 1975.”

“În toamnă (1944), am ajuns elev la Liceul ”Titu Maiorescu”. Aveam uniformă bleu, număr matricol pe mâna dreaptă și un chipiu de care eram foarte mândru, cu inițialele ”L.T.M.”. Culoarea albastru-deschis a numărului și chipiului, ca și uniforma în ansamblu, ne făceau să ne dăm ifose teribile, în plimbările voit încetinite pe care le făceam. Când ieșeam de la lecții, ne opream la fiecare colț, ne conduceam reciproc, până aproape de casă, apoi ne întorceam, ca să mai putem sta de vorbă și să ne mai lăsăm admirați. Drumul spre școală, dimpotrivă, îl parcurgeam într-o goană nebună. În curtea cu brazi a liceului încetineam, îmi luam o ținută mai demnă și intram în clasă printre ultimii, dar niciodată în urma profesorului.”

“Pe lângă părinții mei trupești, care -recunosc cu recunoștință- mi-au fost și primii buni părinți sufletești, am avut privilegiul de a beneficia și de prestația altor adevărați părinți sufletești, și anume câțiva dintre valoroșii dascăli ai Liceului ”Titu Maiorescu”, pentru ca apoi, ca student la București, să devin fiu sufletesc al mentorului meu spiritual ce mi-a pecetluit destinul: prințul moștenitor martir Vladimir Ghika. Un detaliu aici potrivit: chiar Titu Maiorescu i-a apreciat talentul de făuritor de maxime, aforisme și sentințe”

“Am fost elevă a acestui liceu pe care l-am absolvit în anul 1957, întorcându-mă ca slujitor al lui în anul școlar 1965-1966, unde mi-am desfășurat activitatea timp de 37 de ani. Am avut onoarea de a sluji alături de foștii mei profesori, adevărați monștri sacri cum ar fi d-na prof. Țarălungă Virginia, Gligor Maria, Vintilă Nicolae, Gheție Iuliu, Sdrulla Ioan și alții, oameni de mare valoare morală și profesională, care m-au primit în colectivul lor cu înțelegere și chiar afecțiune, lucru care mi-a fost de un real folos în calitatea de profesor-începător.”

“Revenirea la anii copilăriei și ai adolescenței ne umple sufletul tuturor de bucurie și inima începe să aibă un ritm alert, fiindcă anii aceia nu se mai întorc și trăirile de atunci au un farmec și un anume parfum. Mi-a fost dat să urmez școala, începând cu cl a II-a la Școala Medie ”Avram Iancu”, astăzi pe bună dreptate Colegiul Național Titu Maiorescu, nume pe care l-a avut în perioada interbelică. Nu voi uita niciodată dăruirea învățătoarei mele, dragostea cu care se apleca asupra fiecăruia dintre noi și mai ales glasul ei ferm, dar plin de căldură și înțelegere. Ciclul gimnazial mi-a oferit posibilitatea să-i cunosc pe dascălii care au contribuit la formarea mea ca om cu principii, capabil de mari eforturi și responsabilitate. Trebuie să menționez faptul că aproape toți dascălii de la liceu s-au format în universități, înainte de 1945.”

“De câte ori îmi amintesc de liceul din Aiud, care în vremea în care am fost elev se numea Liceul ”Avram Iancu”, devin emoționat. Cred că în vremea liceului cei mai mulți dintre noi ne-am format personalitatea și aș zice că am trecut de la copilărie spre maturitate, chiar dacă la cei 18 ani pe care îi aveam la absolvire nu putem spune că eram complet maturi. Un rol foarte important l-au avut profesorii noștri. Ei, prin seriozitatea cu care s-au ocupat de noi, cu pregătirea foarte bună, au reușit să ne îndrume spre profesiile spre care ne-am îndreptat cu mai mult sau mai puțin succes. M-am gândit de multe ori la fiecare dintre ei și vă spun cu toată sinceritatea că nu pot să reproșez nimic nici unuia dintre ei”

“Am avut norocul, noi, generația noastră să avem niște profesori deosebiți, de școală veche, formați în perioada interbelică. Îmi amintesc cuvintele prof. Gheție Iuliu, care mi-a fost și diriginte și care într-o oră de dirigenție ne-a spus cu glas tremurat: ”important în viață e să fii om”. Cred că atunci nu am înțeles întreaga semnificație, dar mi s-au întipărit în memorie și cu trecerea timpului s-au decantat, sedimentat și și-au dovedit veridicitatea.”

“Să fi fost elev la ”Titu Maiorescu” (școală medie cândva) înlocuiește orișice întrebare cu admirația seriozității, înțelepciunii și a libertății, să te numeri printre cei botezați de o admirabilă pleiadă de DASCĂLI care nu sunt altceva decât Nume și Prenume, ajunse NUMĂR de CASĂ al maturității tale, lovit de vânturi și ploi, de brazde protectoare și neodihna semințelor ce ți s-au încrestat în memorie, freamăt de bine și rău, dar mai ales noapte albă a spiritului. Dascălii au fost și rămân arborii adânci de rezonanță, pomii fructiferi ce ne mângâie fruntea, eliberând-o de fasturile clipeipentru a-i lăsa o singură neobișnuită rană: setea de cunoaștere, adică faptul de a deveni, de a lua forma unuialtfel de pom: AL CUNOAȘTERII.”

“În băncile acestui liceu am învățat multe noțiuni de cultură generală, aici mi-am însușit și unul dintre elementele fundamentale ale vieții: că seriozitatea și modestia, susținute de o muncă, înlătură orice compromis cu hazardul și superficialitatea. Am fost familiarizați cu ideea că munca este cheia de boltă a personalității umane, de aceea școala și-a pus pecetea pe viața noastră întreagă.”

“Ca orice dascăl, spun adesea: ”Școala mea”, ”profesorii mei”. Școala mea a fost, de fapt, viața mea. Mă gândesc cu uimire, satisfacție și mulțumire, majoritatea anilor mei au fost petrecuți în școală. Am fost elev al liceului din clasa I până în clasa a XI-a. Am lipsit doar anii de facultate; m-am întors încă 35 de ani ca profesor de limba franceză. Cred în tradiția școlii românești, cred în tradiția școlii mele, în buna pregătire profesională și dăruirea colegilor mei mai tineri de la Colegiul Național ”Titu Maiorescu”.

“Momentele jubiliare aduc în sufletele noastre sentimente și trăiri deosebite, uneori îmbrăcate în haina nostalgiei și a sentimentalismului, alteori trec prin viața noastră în modul cel mai firesc. Atunci când adunăm un număr de ani, amintirile vin mereu, mereu cu bucuriile sau tristețile trăite cu ani în urmă. Ca și elev timp de 4 ani, 1965-1969, la Liceul ”Avram Iancu”, la depărtare de atâția ani, îmi vin în minte chipul dascălilor, al colegilor, iar atmosfera școlară de atunci era una de adevărată ținută academică. Perioada amintită a fost una de adevărată trăire liceală. Astăzi mă uit cu un sentiment ciudat la manualele pe care le-am mai păstrat, la notițele care au rămas, la carnetele de note, la pozele din acele timpuri. Cei mai mulți dintre profesorii mei s-au mutat în cimitirul orașului, acolo unde ca preot m-am rugat și mă rog și pe mai departe pentru sufletele lor nobile.”

“Drumul spre școală trecea peste un pod, care traversa Valea Aiudului, un pârâu mic și neînsemnat, unde vara orăcăiau broaște, iar iarna o puzderie de copii se dădeau cu patinele. Știam că de acasă până în poarta liceului făceam exact 15 minute. Liceul ”Avram Iancu” din Aiud era o școală mare, cu spații generoase. Peste tot plutea un aer de seriozitate și disciplină. Profesorii erau stimați, respectați. Cum puteai, ca elev, să stimezi mai mult un profesor decât respectându-i materia, străduindu-te să-i pătrunzi tainele, să fii mereu la ore cu mâna sus și mintea iscoditoare.”

“Liceul, ce liceu...profesorii? și ce profesori..., cât despre colegi, talent și vise...de fapt ce dor mi-e de ei. Mă gândesc, că până acum câțiva ani, visam să dau teza la ”mate” cu profesorul Sdrulla și bineînțeles că nu știam nimic... profesorul Horowitz, pe care mulți nu l-am apreciat la adevărata valoare. Pe Kubina, un adevărat domn. Prof. Gheție, care cunoștea pe derost cele 4 manuale și care avea despre mine o părere mai bună decât meritam... Seriozitatea orei de sport, așa cum nu se mai întâmplă astăzi...colegi, care făceau parte din lotul național (juniori) la fotbal...și profesorii tineri (pe atunci), câtă ambiție, câtă dăruire... Și-mi amintesc de colegi, de toți, și...bineînțeles de Sanda...ANI DE LICEU...ca un cântec...”

“Cine poate ști pe unde ne poartă pașii vieții? Cum era să îmi imaginez când am pășit prima dată pe porțile Liceului ”Avram Iancu” în calitate de boboc înspăimântat de necunoscut, de nou, fără încrederea unei reușite depline, dar năzuind speranțe, că peste ani mă voi întoarce în calitate de dascăl? Ca un fluviu ce își trage seva din noi și noi izvoare, colegiul poartă generații după generații, împrăștiind propria lumină pe ruta atâtor destine, îmbogățindu-se mereu, fără oprire! Mă simt făcând parte din el, curgându-mi cu dăruire potențialitățile atâtor generații de elevi, atât ca profesor cât și ca director adjunct, purtându-l pe valurile anilor, către un succes împlinit.”

“În 1981 am intrat într-o școală modern concepută și foarte bine înzestrată pentru acele timpuri. Era interesant faptul că pentru fiecare materie studiată, școala era dotată cu cabinete și laboratoare de specialitate, ceea ce făcea ca actul didactic să aibă o eficiență superioară. Pentru a sublinia parcă tradiția acestui liceu, mulți dintre dascălii noștri fuseseră elevi în acest liceu, iar acum s-au întors aici în calitate de profesori. Întotdeauna am să spun, fără falsă modestie, că am absolvit unul dintre cele mai bune licee, convinsă că elevii de azi ai liceului le vor spune aceste cuvinte copiilor lor.”

“Liceul meu...oare câți dintre pașii ce-i trec zilnic pragul poartă cu sine o definiție clară a acestui univers mirabil. Colegiul Național ”Titu Maiorescu” - un nume, un patron spiritual, o locație...și totuși cât de puțin din esența acestui univers unic poate fi descris astfel. Un liceu ca al nostru e mai mult decât o clădire și un orar - e o pepinieră de vise și oameni. Un microcosmos de suflete cu bucurii și tristeți, promisiuni și regrete ale fiecărui semestru și an. E într-adevăr un rar privilegiu să cunoști și să trăiești ambele dimensiuni ale sălii de clasă - atât banca de elev cât și catedra din fața-i. Suntem tot noi, cei de ieri, azi și de mâine: PROFESOR-ELEV, două ipostaze ale devenirii continue - același spațiu ce ne definește - COLEGIUL DE AZI, LICEUL DE IERI.”

“Omul se descopră pe sine însuși când se măsoară cu obstacolul, spune undeva Antoine de Saint-Exupery. Parafrazând, aș spune că eu mă descopăr pe mine însămi atunci când mă raportez la dimensiunile evidente, și totuși, atât de profunde ale lumii rotunde și adevărate reprezentate de liceul al cărui nume îți dă senzația eternității - Liceul ”Titu Maiorescu” Aiud. Nu știu ce anume mă emoționează mai tare acum când rememorez anii petrecuți în această Cetate de învățătură, poate absoluta aderare la tot ce reprezintă un trecut ca dascăl aici - trecut ce se insinuează cu forța apartenenței la Cetate sau anii de debut în învățământ ca profesoară, ani ce înseamnă tinerețe, entuziasm și dăruire. E cert însă faptul că emoția este o stare perpetuă de fiecare dată când mă raportez la minunata lume a acumulărilor pe care numai valoarea o poate da.”

“În momente de răscruce a vieții, unii dintre noi simțim nevoia de a dialoga cu acele personalități care ne-au fost modele în conturarea și atingerea idealului profesional și de viață, a căror activitate ne-a servit drept criterii de reflecție și referință. Cu toții păstrăm un profund respect și o caldă recunoștință față de instituția și dascălii care ne-au cultivat încrederea în puterea muncii cinstite, în efortul creator, în calitatea și probitatea pregătirii profesionale. În fiecare din elevii mei m-am regăsit pe mine, la vârsta lor căutându-mi un rost în viață.”